Patience

(Fragmente. Vacanta.)

Quote - 'Esti suparata?"
"Esti plictisita?"
"Ce s-a intamplat, ai patit ceva?"
Asta numai pentru ca am un moment in care vreau doar sa stau si sa stau si sa stau si sa ma uit la cer, la iarba sau la ploaie, sa ascult totul in jur printre acordurile calme de chitara ale muzicii mele.
De ce-ar trebui sa fiu agitata (indiferent ca e vorba de fericire,nervi sau nebunie; agitatie sa fie) cand nimic in jurul meu nu e... agitat?
Daca stau sa ma gandesc, sunt multe persoane care m-ar privi perplexe acum, pentru ca nu vreau nici sa ma plimb aiurea pe orice strada, nici sa ma distrez mai mult decat ma sustin limitele, nici macar un "tip" plus momente romantice sau o prietena cu care sa vorbesc ore in sir. E un moment in care nu vreau "altceva" indiferent de punctul la care am ajuns, spre deosebire de ce visez de obicei.
Pur si simplu nu vreau nimic. Greu de crezut, stiu destul de bine. S-ar presupune ca... nu-mi sta in fire. S-ar presupune si ca nu trebuie sa-mi dezvalui partea calma oricui si oriunde, aici si acum, dar fac un compromis. Nu e ca dubla personalitate, sunt doar diferite fatade.
La fel cum nu toata lumea poate sa vada pe bune ca sunt o romantica incurabila.
Tocmai n-am spus asta, right? :-D

Si totusi reusesc sa ma concentrez o clipa la persoanele care-si pierd timpul intrebandu-ma lucruri absurde in relaxarea mea si arunc un quote - "Chill out", incet, cu un zambet plictisit in coltul gurii. De fapt, printre cele mai "pe bune" zambete ale mele.
Pentru ca asta e un impuls de moment intr-o seara in care stiu doar ca ma simt cat se poate de bine, in care nu ma gandesc la nimic si la nimeni. Nu-mi cere nimeni sa fiu realista, sa-i dau un raspuns imposibil dar mult asteptat sau sa fac pe zapacita.
Acum sunt in stare doar sa simt totul in jurul meu si stiu ca nu trebuie sa-mi revin repede, sa ma intorc cu picioarele pe pamant, s-o dau in rasete nebune si pasi grabiti, agitatie.

Sau nu mai stiu nimic. Trebuie doar sa trag cat mai mult de timpul care e numai al meu acum.

5 august. Au gust zilele.

Lalala?

Candva eram in stare sa aberez mult,mult de tot. Despre orice.
Nu mai pot. Nu mai pot nici sa devin frustrata intr-un mod paranoic,dement,nici sa dramatizez ca nebuna,nici sa fac mare caz din cea mai mica porcarie si s-o amplific pana la refuz.
Tu,ala care citesti,care-ti doresti mai mult de la mine,de la blogul asta,de la viata si tot ce te inconjoara,nu scriu pentru tine. Scriu pentru MINE. Nu mai am cui sa dedic,nimic.

Pentru ca am impresia ca m-am schimbat prea mult si-mi e dor de mine. De vechea mea hilara persoana.
Sunt plictisita,foarte plictisita,cat se poate de plictisita,in timp ce-mi amintesc ca asta era ceea ce uram cel mai mult pe lume. Plictiseala.

Eu nu sunt cea cu zambet fals si fortat pe buze, nu sunt cea care-si taraie pasii si privirea obligata. Nu MAI sunt cea care dramatizeaza sau face pe victima.
Dar...numai in postura asta pot sa mai scriu ceva. Sa fac ceva constructiv. Ca sa nu ma mai intrebe oamenii care *apreciaza* ceea ce e scris din suflet,de ce postez atat de rar.
Pentru ca...atunci cand sunt eu de acum,fata vesela forever n ever,nu.s in stare sa mai fac ceva in afara de...a trai,de a simti fiecare moment. Sunt fata care rade din suflet, care se simte bine din fiecare nimic al vietii si care nu-si mai lasa ragaz nici macar sa gandeasca profund. Am inceput sa cred ca fericirea da dependenta nemotivata si iese din schema sentimentelor. E undeva pe afara.

Poate lumea din jur ma percepe mult mai simpatica asa, just happy and...happy, dar pentru mine inca exista fragmentul ala pe care nu pot sa-l las deoparte.
Postura de drama queen! :-))
Da,asta e un ras din suflet.
Am ramas imprevizibila si variabila. Si SICK, sa nu uit. Daca-mi pierd si asta sunt surely soooo fuckin' dead.

Si uite ca acum am mai sucit si invartit o aberatie. Daca tu,ala care tocmai citesti,nu intelegi nimic din tot ce am scris eu aici,e de bine. De foarte bine. Inseamna ca poate nu ma pierd cu totul.

"Hey,i'm about to screw you over,big time." Care-oi mai fi si tu.
Am inceput ironic,termin ironic.

Drama queen!

.

E simplu. Vreau doar sa simt brusc nisipul rece,vantul care`mi sufla prin par,valurile cu spuma alba care se lovesc necontrolat de stanci.
Sa deschid ochii si sa vad numai cer, plaja, cer, plaja, orizont, nisip, mare, catarge, barci, pescarusi, catarge, nisip, cer, mare...

E prea mult?

I remember when,i remember i remember when i lost my mind...

Mi`am amintit.
Stateam intinsa la un nivel destul de ridicat in compartiment,intr`un tren uitat de lume. "Directia Arad - Constanta,plecarea la ora 19.00",sosire 10.00 dimineata,desi n`as zice ca asta mai conteaza.
Liniste si o lumina care imi batea fix in ochi. Ma uitasem cu ceva timp in urma la ceas,arata vreo 3. Noaptea. Dupa cateva zile in care am uitat de noi ca oameni care mai dorm din cand in cand (what for,cand esti departe de casa si te poti distra la fiecare pas?),ne puteam numi cu totul franti. Poate totusi celorlalti nu le placea sa mearga cu trenul la fel de mult ca mie,ca un plus in explicatia de-ce-doarme-toata-lumea.
N`aveam altceva mai bun de facut.Trebuia sa privesc fiecare colt la care puteam ajunge si sa ma gandesc aiurea,la orice imi trecea prin minte. Orice prostie,orice tampenie care...poate conta macar un pic. Atunci cel putin conta.
La ora aia tarzie,filozofiile mele despre viata luau proportii. Mi`am scos telefonul si am incercat sa scriu ceva,era singurul "caiet de schite" la indemana. Am scris,am scris,am scris...eram absenta. Scriam un gand de moment,pe care nu`l constientizam indeajuns,cel putin asa am observat apoi. Am dat sa salvez... "Memory full",mesaj pierdut.
"Si totusi ce`am scris mai devreme?" Am incercat sa`mi amintesc,dar n`aveam nici cea mai vaga idee. Stiam la ce ma gandisem,insa cuvintele nu se mai legau intre ele ca inainte,nu reuseam sa`i dau un sens cum o facusem prima data.
E o alta dovada,un alt motiv pentru care sunt capabila sa spun ca fiecare moment trebuie trait si simtit asa cum e,pentru ca amintirile nu raman intotdeauna intacte. Poate chiar le pastrezi pentru tine si nici nu`ti dai seama cate intrebari si nedumeriri ajungi sa ai,de`a lungul timpului. Si cate pierzi. Daca te gandesti mai bine,ti`ai fi dorit sa`ti amintesti cu mai multe detalii. Oricine ai fi. Even your emotions have an echo in so much space.
"Nu mai stiu exact" e o propozitie care ne bantuie anytime/anywhere,right?
Si sa nu mai regret ce am facut candva,in niciun moment. Poate chiar toate au un curs...si poate chiar se ajunge la acelasi punct in mai multe feluri. Si poate as fi facut mai multe greseli decat pana acum daca as fi ales alte cai. Alte intrebari,alte amintiri...
Adica,doar priveste la cate ganduri se poate ajunge de la un simplu "am vrut sa scriu ceva."

Dar vreau sa`mi amintesc ce am gandit atunci...Doar asa...
Usa de la compartiment se deschidea si se inchidea brusc. Exact asa ma simteam si eu,cu toate intamplarile mele. "Nu`mi vine sa cred ca deja ne intoarcem acasa. Ca...a trecut totul atat de repede."
Pana la urma,ma simt ca si cand tot ce`am facut acum o saptamana s`a intamplat de fapt cu o zi in urma. Intotdeauna.
Si apoi...se pierde...incet. Paradoxal,as spune. Se aduna prea multe intr-o simpla zi,intr`un mic moment din intreaga viata,si se risipesc una cate una,la fel de repede. Asa privesc in urma cu un sentiment de indoiala,un "asa...sau...altfel?" soptit usor. Ca sa ajunga sa se indeparteze mult,mult si sa nu mai gasesc nimic la locul lui in timp si in trecut. Asa cum desfac piesele unui puzzle de-abia format,cum sparg un pahar care a stat la locul lui ani de zile,intr-o singura clipa,cum straluceste brusc soarele si toata lumea uita ploaia de ieri,cum...dupa o zi calma de duminica te enervezi pe "iarasi luni..." si iti privesti timpul liber departe. Asa cum termini o tigara si aprinzi mecanic alta,uitand de cele din urma. Asa cum stergi o fotografie si iti uiti zambetul din urma ei.
"E o lege a firii..." pe care nu vreau s`o inteleg. Si nu pot sa decid daca imi convine asa.

Mi`am amintit. Dar nu...la fel ca atunci.

Ce spuneam?

Din nou...

A trecut mult timp. Si tot ce pot sa spun acum e...imi place ploaia.
Nu "vai,e 2010", "damn,ce se schimba totul", "wow,cum a trecut".
Pentru ca "tipic"...nu mai merge.
Da,chiar imi place ploaia. Desi e trista,mai trista ca niciodata.
Si intr-o zi cu ploaie nu poti sa fii decat posomorat,right?

Lipsita de inspiratie si de sentimente,nu pot decat sa contemplu ce vad. De cand am deschis ochii,de cand ma asteptam sa fie cu totul altfel.

Dar pot sa zambesc cand simt picaturile atingandu-mi pielea,chiar daca fiorii mi se risipesc in tot corpul. Si e frig...si ce daca?
Pana la urma,daca ii simt fiorii revin la viata. La sentimente. La tot.

Tot raul spre bine,remember?

Deja mi-e dor. Din nou. Dar.. nu stiu de ce mi-e dor.

Mi-e dor de vara,mi-e dor sa fac tonele de *prostii* pe care le-am facut vara asta si de care aproape am jurat ca ma las pe tot timpul anului... mi-e dor de companiile verii.Cu bune si cu rele...in ansamblu genial.



Dar am uitat deja cum simteam vara pe piele in Constanta de cand sunt *in vacanta*,de pe 31,chiar in ultima zi de vara,de altfel. Aici ploua... aici e innorat,la capatul padurii. Daca te plimbi dai de frunze vestede. In cele doua - trei zile in care a fost frumos,adierea vantului imi amintea tot de... toamna?



Wake me up when september ends. O fraza de care am devenit obsedata,dar nu-mi pasa.



Si pe 16,cand ma voi intoarce acasa,va fi tot toamna,si la mine. Acum ceva timp mi-era dor de toamna. Momentan nu stiu...as vrea sa fie asa,as vrea sa fie invers... Oricum intotdeauna imi va fi dor.



Nu mai vreau nimic.

Thoughts.

Nu stiu. Nu vreau sa stiu.
Privesc si simt in gol,pentru ca atunci cand ma voi trezi nu va mai fi cum e acum.
Dar nu-mi pasa. Ma simt bine. Nu stiu de ce si nu vreau sa caut motive. Poate doar pentru ca totul e asa cum e.

Atat.