Thinking

Spuneam ca urasc planurile, listele, intamplarile, gesturile, vorbele anticipate. Chiar le urasc. Insa nu cred ca m-am gandit pana acum ca am ajuns la concluzia asta doar pentru ca nu sunt in stare sa fac eu asa ceva. Sau sa respect asa ceva. Imi fac un plan? Nu-i nimic, se anuleaza cumva. Lista? Oricum ma trezesc in fata rafturilor si cumpar altceva. Intamplari, gesturi, degeaba... oricum n`o sa se intample asa, am invatat sa ma astept la orice. Asta se bate cap in cap pana la limite cu faptul ca sunt al naibii de intuitiva "din nastere", dar asta e o alta poveste si pe ziua de azi am obosit.
Nu-i nicio problema, maine o s-o iau de la capat. Nu fac asta mereu, la urma urmei?

Vorbe. Toate ca toate, dar vorbele n`am reusit niciodata sa mi le anticipez. Oricat am gandit, oricate discursuri mi-am proiectat in minte, oricat de geniala m-am simtit in momentul respectiv, oricat as fi sperat sa pot reproduce exact in cele din urma. Nu pot.
Asa se isca momentele in care ma trezesc vorbind, in care pica exact ca o bucata imensa de piatra o replica ar carei loc n-ar fi fost acolo. Momentele in care ma trezesc peste exact o clipa si realizez ca am facut o greseala care a durut, sau doare, sau o sa doara.
Apoi imi dau seama, eventual, ca ar fi a "n" oara in care cer un ragaz sa-mi repar greseala. Aceeasi greseala in circumstante diferite. Aceeasi greseala pe care am promis sau am incercat sa promit ca n-o mai fac. Pana si eu m`am saturat de asta.
Am remarcat si ca nu-i atat de simpla practica replicii "Pai, schimba asta, ce-astepti?", nu atat de simpla cum credeam candva. Nu-mi explic de ce.

Devin involuntar persoana a extremelor uneori si am momente in care urasc din rasputeri asta. Vorbesc prea mult sau nu vorbesc deloc, sufoc sau dau cu flit, gandesc mult prea mult sau fac totul din instinct. Si asta inca nu-i nimic, dar...

Am mai zis si ca ma obisnuisem sa obtin tot ce voiam? Eh, m-am lovit de usa incercand sa o redeschid, de la un timp. Cu tine. Am fost convinsa, un timp, metaforic, ca reusesc sa vindec un om cat ai bate din palme dupa ce l-am omorat cel putin pe jumatate. M-ai trezit la realitate si mi-ai blocat usa dinadins, razand amar din spatele ei. Poate n-ai vrea sa faci asta, dar merit uneori. Uite, recunosc asta.
Nu e ca si cum TU vei ajunge vreodata sa citesti ce aberez eu acum. Primul lucru care mi-ar trece prin minte acum, ca lector, ar fi "Atunci de ce dracului postezi in modul asta? Cu ce scop?"
In afara de simt liric? Ca sa nu ajung intr-una din extremele precizate anterior. Pentru ca uneori mi-e teama sa spun ceva gandit prea mult si intors pe toate partile de 70 de ori, stiind ca-i pierd noima si...gresesc. De-asta am ajuns sa las furculita din mana, sa ies (aproape) plina de spuma din cada sau sa-mi stric somnul din timpul noptii "doar pentru ca" m-a trasnit o idee, o replica, o incheiere si trebuie s-o scriu. Pentru ca daca am amanat n-am ajuns niciodata la finalul potrivit.
Adica poate, doar poate, o sa citesti totusi odata asta in forma autentica.
Asta inseamna ca totusi planific? Brrrr.

In fine, am inceput sa scriu pentru alta idee. Inca mai vreau ocazia sa-mi repar gafa. Nu pot sa stau cu mainile-n san si sa astept, sa "suport si consecintele". Pot sa le suport, ok, dar nu vreau, pentru ca asta ar insemna sa accept si sa nu fac nimic.
Si, de altfel, am facut asta o vreme. Dupa ce am ranit persoane care poate au tinut cel mai mult la mine in trecut. Finalul? Si-au impus sa nu le mai pese. Si nu i-am oprit.
Nu, nu e vorba despre ei acum, e vorba despre noi... Insa, cum se zice, din greseli se invata. N-am lectia completa, am invatat doar o parte, corect, lasa-ma s-o termin, atunci, o sa incerc pana n-o sa mai pot, ajuta-ma s-o termin...

In prim-plan sunt fericita, ma, chiar sunt... Suntem... Nu pot sa-mi permit sa stric asta asa.

Nu.

Nu e neaparata nevoie sa fie o zi proasta in intregime daca m-am trezit aiurea, nu?

Vreau sa tac, sa nu vad pe nimeni, sa stau la o tigara afara, sa ma uit la mare.
M-am trezit brusc, cu senzatia "sublima" provocate de niste vise care m-ar fi demoralizat indeajuns daca s-ar fi intamplat in realitate, sunt aeriana si n-am asa-numitul "chef de viata".
Azi nu.
Iar m-am suprins uitandu-ma lung pe fereastra, in gol, la fiecare persoana care trecea, fara sa am vreo vorba sau vreun gand.
Ideea e ca mi-am amintit din nou cat minte lumea. Si cat urasc asta.

O sa-mi urmez cursul obisnuit, evident, si poate, doar poate, o sa fie mai bine pana la sfarsitul zilei.
Pana atunci, eventual nu ma provoca, oricine ai fi.

Recviem

Uneori imi place sa`mi imaginez viata fiecarui om care`mi iese in cale.
Nu intotdeauna, pentru ca de obicei trec si pe langa cunoscuti fara sa-i observ, gandindu-ma la cai verzi pe pereti (..pe cer? - sunt egocentrica de multe ori, stiu), dar in anumite momente imi ascut putin simturile si imi intensific interesul.
Atunci...
Vad oameni plictisiti, oameni grabiti, oameni fara stare. Oameni fericiti, tristi, iritati, entuziasmati. O femeie care-si plimba, zambind, singura, copilul, un barbat care-si aprinde o tigara si isi poarta pasii cu lene, fara niciun scop. Un tanar sarac, cu haine rupte si murdare, o fata imbracata bizar, cu niste casti albe in urechi, care pare sa n-aiba idee pe ce lume traieste.
De unde stiu ca el n-are un scop? De unde stiu ca ea e singura? Daca hainele lui sunt rupte, sunt sigura ca e sarac? Daca are casti in urechi, pot sa ghicesc ce melodie asculta? Si daca as putea, ce mi-as spune asta despre persoana, despre viata ei? As sti mai mult sau e vorba doar de aparente la tot pasul?
Uneori nu facem neaparat lucruri care ne definesc. Eu am avut momente in care m-am simtit pierduta pe mijlocul strazii, intrebandu-ma ce caut la urma urmei in locul respectiv, la ora respectiva. Nu stiu daca am gasit sau nu un raspuns, dar poate sunt un caz dintre cele izolate, poate ar trebui sa ma las la o parte pe mine - nu intotdeauna am un raspuns pentru impulsurile de moment si totusi din cand in cand, mai des, le urmez. De pierderi temporare de memorie nu cred ca sufar inca, nu, nu inca.
Doar ca... daca am sti chiar totul de la inceput ceva n-ar mai avea farmec, am sti din start de ce se vor lega toate intre ele, de ce am plecat de unde am plecat si de ce am ajuns unde am ajuns, in afara de sigurul raspuns "pentru ca asta am vrut." Surprizele vietii unde-ar ramane? Probele prin care ar trebui sa trecem...? Nu obisnuiesc sa pun la perete un om pana aflu ce-mi ia de ziua mea sau ce se va intampla peste o saptamana si de ce nu am aflat si eu, iar toata lumea pare sa-mi ascunda. Nu obisnuiesc sa deschid un mail de cum il primesc, poate uneori chiar trec cu vederea, in functie de impulsul de moment. Si, totusi, cati dintre noi n-am regretat macar odata ca am insistat atat ca sa aflam ceva? Pentru ca rezultatul n-a fost chiar ce doream...
Pur si simplu nu mi se pare ca vom fi capabili vreodata sa stim tot. TOTUL despre viata. Si asta nu-i un lucru rau, poate.. lege a firii?
Sa zicem, sa presupunem prin absurd ca ne cunoastem personal din toate unghiurile posibile, pana in cele mai mici colturi. Ca n-o sa ne uimeasca niciodata o reactie de moment si ca o sa stim oricand ce sa facem. Insa... noi suntem un mic fragment al vietii noastre. Ne invartim, de altfel, intruna, alaturi de oamenii din jur. Ii influentam si ne influenteaza.
Si... imi imaginez viata fiecarui om. Da, imi imaginez. Pentru ca fiecare are o poveste, pe care o pot cunoaste pe jumatate, pe 3 sferturi sau deloc. Si totusi imi trece timpul alaturi de ei si incerc sa fiu sigura ca am idee ce anume spune despre ei melodia pe care o asculta incontinuu. Si imi place sa contemplu.
Asta nu inseamna ca stiu mai mult decat ar trebui sa stiu.
(Pentru ca viata, in schimb, are un scop cu noi, right?)

Well...

Dovada ca mi-am promis ceva.
Pentru ca toate denatureaza pe zi ce trece, tocmai cand n-ar fi cazul.

Imi pare rau anticipat. Nu stiu cand, cum, unde.
Chit pe chit.

1,2,3...

"Orice minus vine la pachet cu un plus. Mereu."
Da..

Persoana I, mi-e un al naibii dor de tine si abia astept sa te intorci acasa.
Persoana II, te iubesc si iti multumesc ca esti alaturi de mine.
Persoana III, nu cred c-o sa stii vreodata cat de rau imi pare pentru anumite momente si implicit iti multumesc ca ai grija de mine.
Persoana IV, La Multi Ani din suflet si tot ce-ti doresti sa ti se implineasca.

(PS. actually i REALLY love you all. Chiar daca niciunul dintre voi n-o sa vada vreodata ce am scris aici :D)

4 in 1. 28 ianuarie.
All the right ones in all the right places someday.

Da,da.

Lumea nu se schimba. Pana nu se lasa prada unui "grav accident", unei "boli incurabile" sau oricarei alte "catastrofe", nu se schimba.
Oricat am dori asta, oricat am crede, de fapt, oricat ne-am minti si consola singuri, oricat am promite fata de noi sau fata de altii.
Pentru ca atunci cand doar aluneci pe gheata nu te sperii intr-atat incat sa urmezi o alta cale, nu? Daca se intampla sa cad, o sa am o simpla vanataie care va trece in timp. O urma. O voi face sa treaca, imi voi repara greseala. Asta nu inseamna ca nu pot sa-mi continui linistita drumul si poate, doar POATE, sa am mai multa grija.
Asta uit, asta uit mereu, chiar si dupa ce promit ca o sa tin minte. Sunt aiurita, mai putin stapana realist pe situatii fata de cum credeam si pur si simplu... dupa un timp uit sa am grija. Ma pierd cu totul in viata mea "imbecila" sau "fascinanta", dupa caz. Am fost facuta sa SIMT, la urma urmei, la naiba, nu-mi pare rau pentru asta.
Nu credem in avertismente. Nu crezi in avertismente. Nu cred in avertismente.
"Asa a fost sa fie." Nici in asta nu cred. Dar uneori, evident, ma ascund dupa umar ca orice copil, in spatele unor scuze penibile, injuste, prea simple pentru noi. Atunci as face orice ca sa-mi tin aproape persoana fata de care am gresit cumva, caut motive, ma disculp, imi incalc principii si, doar dupa ce imi dau seama, vreau sa fi avut ceva mai multa incredere in mine si sa-mi fi sustinut pana la capat ideile, oricare ar fi fost ele. Pentru ca daca de la asta am pornit, ASTA E, de ce incerc sa ma ascund cumva apoi? Nu merge asa. Nici in cazul asta nu-mi amintesc sa am grija.
Nu pot sa MA schimb. Nu vreau sa ma schimb. E prea radical. Am crezut ca vreau si am incercat, am incercat sa tratez efectul, nu cauza. Pentru ca am gandit orbeste si am uitat sa fiu precauta. Cu mine, cu tine, cu altii de care-mi pasa (pentru ca fata de cei de care-mi pasa mai putin nu ma disculp nici in ruptul capului, vreodata.) Asta era esenta, la asta am avut sau am de lucrat. Da, e cazul sa repar cate ceva, dar nu sa arunc CU TOTUL anumite parti din mine, cum mi se inspira uneori. Nu-mi pasa ce mi se cere, pentru ca... asta arata multe, si e o cu totul alta poveste.
De ce nu? Asa. Pentru ca asa sunt eu. Si, implicit, daca-ti spun ca te iubesc sau ca mi-e dor de tine, e pe bune, indiferent daca este sau nu spre binele meu. Si asta pot face doar implicand intreaga mea persoana.

Ramane.

Nu stiu ce m-a impins efectiv de la spate sa scriu, din nou, acum. N-am cerneala, am doar creioane cu varfuri rupte; ma dor degetele, ma ustura pielea si ochii rosii. Ar trebui sa fac altceva acum.
E pacat.

Insa.. de gandurile mele, de ceea ce las in aer nu-i pacat?
A inceput sa ma obsedeze si pe mine perfectiunea. Nu-mi dau seama cand. Am incercat sa schimb ce nu-mi convenea, ce mi se parea sters sau pur si simplu alterat de trecerea timpului. Nu stiu daca am rezolvat ceva pentru ca am pierdut un fragment. L-am uitat undeva. L-am ascuns atat de bine, departe, incat nu-l mai gasesc nici chinuindu-ma. Sau poate...
Am reusit sa prind intre ele alte fragmente, pana ajungeam la concluzia ca ceva n-are rost si stergeam, maniac, totul, doar ca sa ajung sa pierd si piesele indispensabile de la care pornisem.
Am crezut ca e mai bine. Un timp. Totul sau nimic.

Cafeaua amara in racoarea de dimineata. Idei preconcepute, teorie fara esenta. Vorbe fara rost, ipocrite, aruncate cu o afectare cretina. Ideea "trebuie". Monotonia si drumul in acelasi sens, in aceeasi directie, cu aceeasi idee. Obligatie.
Stop. Nu-mi place cafeaua amara.
Asta e principiul.

Asta e? Pecetea care de fapt nu ma defineste.
Ideea e cum si cand a ajuns la mine, si daca mai e aici acum. Nu pot sa sustin ca se agata de un fir de panza de paianjen si nici ca am facut-o praf pulbere fina si m-am intors la ce eram.
E ceva imposibil si fara cale in urma, undeva.

O sa ma trezesc intr-o dimineata si o sa constat ca patul meu e prea stramb, ca soarele a rasarit de prea departe, ca parul meu e prea deschis la culoare, ca n-am destul intuneric, ca nu-mi mai place ce-mi placea odata, ca nu mai vreau, ca n-am destul loc, ca timpul e o spirala, ca totul in jurul meu e in repaus, ca eu nu mai sunt eu.
Si ce fac EU pana atunci?

Ramane de vazut.