Well...

Dovada ca mi-am promis ceva.
Pentru ca toate denatureaza pe zi ce trece, tocmai cand n-ar fi cazul.

Imi pare rau anticipat. Nu stiu cand, cum, unde.
Chit pe chit.

1,2,3...

"Orice minus vine la pachet cu un plus. Mereu."
Da..

Persoana I, mi-e un al naibii dor de tine si abia astept sa te intorci acasa.
Persoana II, te iubesc si iti multumesc ca esti alaturi de mine.
Persoana III, nu cred c-o sa stii vreodata cat de rau imi pare pentru anumite momente si implicit iti multumesc ca ai grija de mine.
Persoana IV, La Multi Ani din suflet si tot ce-ti doresti sa ti se implineasca.

(PS. actually i REALLY love you all. Chiar daca niciunul dintre voi n-o sa vada vreodata ce am scris aici :D)

4 in 1. 28 ianuarie.
All the right ones in all the right places someday.

Da,da.

Lumea nu se schimba. Pana nu se lasa prada unui "grav accident", unei "boli incurabile" sau oricarei alte "catastrofe", nu se schimba.
Oricat am dori asta, oricat am crede, de fapt, oricat ne-am minti si consola singuri, oricat am promite fata de noi sau fata de altii.
Pentru ca atunci cand doar aluneci pe gheata nu te sperii intr-atat incat sa urmezi o alta cale, nu? Daca se intampla sa cad, o sa am o simpla vanataie care va trece in timp. O urma. O voi face sa treaca, imi voi repara greseala. Asta nu inseamna ca nu pot sa-mi continui linistita drumul si poate, doar POATE, sa am mai multa grija.
Asta uit, asta uit mereu, chiar si dupa ce promit ca o sa tin minte. Sunt aiurita, mai putin stapana realist pe situatii fata de cum credeam si pur si simplu... dupa un timp uit sa am grija. Ma pierd cu totul in viata mea "imbecila" sau "fascinanta", dupa caz. Am fost facuta sa SIMT, la urma urmei, la naiba, nu-mi pare rau pentru asta.
Nu credem in avertismente. Nu crezi in avertismente. Nu cred in avertismente.
"Asa a fost sa fie." Nici in asta nu cred. Dar uneori, evident, ma ascund dupa umar ca orice copil, in spatele unor scuze penibile, injuste, prea simple pentru noi. Atunci as face orice ca sa-mi tin aproape persoana fata de care am gresit cumva, caut motive, ma disculp, imi incalc principii si, doar dupa ce imi dau seama, vreau sa fi avut ceva mai multa incredere in mine si sa-mi fi sustinut pana la capat ideile, oricare ar fi fost ele. Pentru ca daca de la asta am pornit, ASTA E, de ce incerc sa ma ascund cumva apoi? Nu merge asa. Nici in cazul asta nu-mi amintesc sa am grija.
Nu pot sa MA schimb. Nu vreau sa ma schimb. E prea radical. Am crezut ca vreau si am incercat, am incercat sa tratez efectul, nu cauza. Pentru ca am gandit orbeste si am uitat sa fiu precauta. Cu mine, cu tine, cu altii de care-mi pasa (pentru ca fata de cei de care-mi pasa mai putin nu ma disculp nici in ruptul capului, vreodata.) Asta era esenta, la asta am avut sau am de lucrat. Da, e cazul sa repar cate ceva, dar nu sa arunc CU TOTUL anumite parti din mine, cum mi se inspira uneori. Nu-mi pasa ce mi se cere, pentru ca... asta arata multe, si e o cu totul alta poveste.
De ce nu? Asa. Pentru ca asa sunt eu. Si, implicit, daca-ti spun ca te iubesc sau ca mi-e dor de tine, e pe bune, indiferent daca este sau nu spre binele meu. Si asta pot face doar implicand intreaga mea persoana.

Ramane.

Nu stiu ce m-a impins efectiv de la spate sa scriu, din nou, acum. N-am cerneala, am doar creioane cu varfuri rupte; ma dor degetele, ma ustura pielea si ochii rosii. Ar trebui sa fac altceva acum.
E pacat.

Insa.. de gandurile mele, de ceea ce las in aer nu-i pacat?
A inceput sa ma obsedeze si pe mine perfectiunea. Nu-mi dau seama cand. Am incercat sa schimb ce nu-mi convenea, ce mi se parea sters sau pur si simplu alterat de trecerea timpului. Nu stiu daca am rezolvat ceva pentru ca am pierdut un fragment. L-am uitat undeva. L-am ascuns atat de bine, departe, incat nu-l mai gasesc nici chinuindu-ma. Sau poate...
Am reusit sa prind intre ele alte fragmente, pana ajungeam la concluzia ca ceva n-are rost si stergeam, maniac, totul, doar ca sa ajung sa pierd si piesele indispensabile de la care pornisem.
Am crezut ca e mai bine. Un timp. Totul sau nimic.

Cafeaua amara in racoarea de dimineata. Idei preconcepute, teorie fara esenta. Vorbe fara rost, ipocrite, aruncate cu o afectare cretina. Ideea "trebuie". Monotonia si drumul in acelasi sens, in aceeasi directie, cu aceeasi idee. Obligatie.
Stop. Nu-mi place cafeaua amara.
Asta e principiul.

Asta e? Pecetea care de fapt nu ma defineste.
Ideea e cum si cand a ajuns la mine, si daca mai e aici acum. Nu pot sa sustin ca se agata de un fir de panza de paianjen si nici ca am facut-o praf pulbere fina si m-am intors la ce eram.
E ceva imposibil si fara cale in urma, undeva.

O sa ma trezesc intr-o dimineata si o sa constat ca patul meu e prea stramb, ca soarele a rasarit de prea departe, ca parul meu e prea deschis la culoare, ca n-am destul intuneric, ca nu-mi mai place ce-mi placea odata, ca nu mai vreau, ca n-am destul loc, ca timpul e o spirala, ca totul in jurul meu e in repaus, ca eu nu mai sunt eu.
Si ce fac EU pana atunci?

Ramane de vazut.

Impas

Am aflat de curand ce-nseamna de fapt teama, frica, ce-nseamna sa nu-ntelegi, sa nu stii, sa vrei sa treaca totul mai repede.
De-abia atunci te simti cu adevarat destul de rau, atunci cand nu vorbesti despre ce te macina, atunci cand aparent esti bine, aparent te simti fericit, chiar daca esti de fapt intr-o continua tensiune. Atunci realizezi ca de fiecare data cand te plangeai de anumite lucruri nu faceai altceva decat sa te victimizezi, pentru ca puteai.
Ce ar putea sa ma uimeasca pe mine intr-o fractiune de secunda ar fi faptul ca nu mai sunt cum ma stiam, si nu stiu daca schimbarea s-a produs pe parcurs in bine. Asta ar insemna inca un MUST pe lista mea imaginara de rezolutii.
N-o sa izbucnesc, pentru ca stiu ca e doar inceputul, stiu ca mereu fac gafe sau cel putin intru in diverse tampenii, ca o sa ma chinui sa nu-mi fortez sarma vietii in tot timpul pe care-l am in fata. Asa cum fac toti oamenii care traiesc pe bune.
Are si asta un farmec, ce mai ramane de spus?!
Imi iau inima in dinti si trec peste. Sau cel putin, astept sa pot face si asta.

Aberez

Nu stiu ce m-a apucat azi, poate mi-am depasit limitele, poate doar ma simt mai slaba intr-o fractiune de secunda.
Mi s-a facut dor. N-am idee de ce anume.
Si nici macar nu ploua.

O sa ma duc sa alerg pe strazi, sa ma pierd prin lume.

Memento

Au.
Imi rasuna in minte zgomotul ceasului de pe hol, la care ma uitam confuza cu 10 minute in urma.


Am amintiri.
N-am amintiri.
Nu-s romantica, nu-s dramatica, nu mai sunt melancolica in memoriile mele.
N-am facut nimic vara asta.
Da, asta e, asta ma macina. Nimic. Nu-i adevarat. N-am dreptate.

Ceva mi-a schimbat o parte din viata, ceva langa care ma simt bine si acum. Am pierdut timpul cu cineva, pentru cineva. Poate m-am apropiat mai mult de mine.
Respir intrerupt.
Stiu ce-am patit. Iubesc. Mi-e dor. De altfel, sunt fericita.
Nu stiu ce urmeaza.

O sa-mi amintesc intr-o dimineata geroasa si monotona de iarna ca *odinioara*-mi era frica de septembrie si de gandurile mele.