Ti-am zis ca iubesc furtuna, cu o privire fascinata si entuziasmata. Ai ras, te-ai inchinat in aer dandu-ti ochii peste cap voit si m-ai apucat de obraji ca pe un copil care nu stie ce vorbeste sau care e prea serios pentru viata de acum. M-ai strans la piept si m-am chinuit sa respir, inhalam aburi de parfum si de piele alba. Mi-am infipt gherutele rosii in umarul tau. Aparusem bronzata, cu palaria de paie pe care nu aveam de gand sa ti-o inapoiez prea curand si m-ai privit cum faci mereu cand te simti bine. Cand ti-e dor de mine chiar daca sunt la 3 pasi distanta sau cand te gandesti nostalgic ca poate ma iubesti. Si nu stii cum ai ajuns asa, dar nu vrei sa ma dai la o parte. Nu vreau sa ma dai la o parte. Nu vreau sa ma dau la o parte. Indiferent ce visez.
A inceput sa ploua, sa ploua, sa ploua. Te-ai ghemuit in bratele mele si m-ai lasat sa ma uit si pe mine acolo, sa ma pierd. Sa zambesc prostesc si stramb si sa visez aiurea, departe, de parca ar fi ceva crud pentru mine. Sa adorm si sa tresar, sa-mi fie cald, sa-mi simt ochii umezi inutil. Sa fredonez intruna o melodie si sa-mi amintesc ca n-avem una a noastra, ca n-am gasit-o, ca nu stim care e. "Avem local, avem zi, avem tablou. Melodie?" Si anotimp, si vreme, si cuvant, si piesa de teatru? Prea siropos. Asa e.
Am alergat, alunecand prin apa. Nu stiu cat timp a trecut, nu stiu cat va mai trece. Nu stiu daca scriu de acasa, de langa o ceasca de cafea dulce, de langa o tigara arsa pe sfert sau dintr-un autobuz jegos, uitat de vreme. Nu stiu ce scriu si de ce. Nu stiu ce-nseamna "nu stiu". Nu stiu cand o sa am ce n-am sau cand o sa pierd ce-am gasit.
E miezul noptii, imi ascund jumatate din par in vopsea decolorata si incerc sa privesc oglinda in sens invers. Aud un tren sufocat in departare, o singura stea clipeste pe cer.
O sa-mi spun mai tarziu la ce concluzie am ajuns.
