Memento

"Te iubesc. Stii ca n-as face niciodata ceva care sa te raneasca. Ne vedem maine."

O saruta pe frunte si iese incet din camera, isi ia geaca noua cu miros puternic de piele. Urca in masina trantind portiera si porneste cu zgomot.

Ea nu mai doarme de nopti intregi. Se ridica repede din pat si i-o ia pe urma. Ar vrea sa n-o urmareasca non-stop sentimentul cretin de indoiala, de teama. In doi ani de zile, el n-a facut nimic care sa-i spulbere increderea, nu i-a dat niciodata de banuit, si totusi... E ceva in mintea ei, ceva ce nu-i da pace oricat ar incerca.

Merg un timp, neintrerupt, pe bulevardul pustiu. In celalalt capat al orasului, el opreste in fata unui hotel de lux. Ea parcheaza masina in cel mai intunecat colt si incearca sa mascheze sunetul pantofilor cu toc inalt, sa-si cuminteasca mersul nelinistit. Il urmareste incet pana in camera 15, la etajul 3. Zgomotul cheilor de alama sparge linistea de pe culoar; ea tremura.

El tranteste usa dupa el, ea se apropie. II suna telefonul; n-a uitat sa-l dea pe silentios. Incearca sa para pe jumatate adormita, linistita.

"Gata, iubito. Am ajuns acasa. E liniste in seara asta, si sunt atat de obosit...Noapte buna."

Inspira si se uita pe vizor. Un pahar de sampanie. O tipa blonda, in rochie de seara.

"Te-am asteptat."

O saruta apasat. Bretele rupte, talie sugrumata, soapte si gemete vagi.

Ea si-ar fi dorit sa se asculte mai devreme, in timpul in care subconstientul sau cunostea mult mai multe. Il compatimeste, la fel cum i-a compatimit intotdeauna pe cei care se injosesc asa. Isi sterge lacrima, isi ascute zambetul si bate incet la usa.

"Menajera."

Deschide el, zambind de placere. Expresia i se desfigureaza intr-o clipa.

"Nu..."

"Ma iubesti. N-ai face niciodata ceva care sa ma raneasca."

Isi scoate inelul si-l arunca, privindu-l fix in ochi, dureros. Isi ia demnitatea in maini si-i intoarce spatele.

Je ne sais rien

Am plecat de acolo hotarata sa fac ceva.

Eram zgribulita inca de pe hol, gandindu-ma probabil absurd ca ar fi putut scadea temperatura cu vreo zece grade in doar doua ore. Peste cateva minute m-am trezit mergand aiurea si zambind odata cu fiecare pas, in lumina soarelui - care, cum am sustinut intotdeauna, bate mai puternic inainte sa apuna. Am reusit sa fac poza pe care mintea mea idioata o voia de mult si am mers patru statii pe jos doar pentru ca nu aveam stare, fizic si/sau psihic. Ma simteam bine.

--------------------------------------

"Omul asta e genial." uneori ma intreb daca se va vorbi, cumva, vreodata, asa si despre mine, daca voi avea ocazia sa aud asta. Uneori, doar uneori, la naiba!, ma intreb si ce-o sa fac cu viata mea, ce o sa fac din mine. Cand. Daca o sa mai ajung sa fac ceva.
Nu sunt paranoica, nu ma macina asta de obicei, in mod normal. Ba chiar contrar, atunci cand reusesc sa ma gandesc ceva mai profund imi dau seama ca poate, doar poate, nu-mi pasa indeajuns inca, si nu stiu cand sau daca o sa-mi pese. E ceva bizar si nu stiu inca ce, dar nu ma macina; asta duce la "Te doare in cot, ca intotdeauna." Am si mici momente de constrangere si de ganduri aiurea, exact ca asta de acum, in care izbucnesc in stanga si-n dreapta; din asta rezulta "Te strofoci prea mult, ma, mereu."

Serios? Cine ma cunoaste cu adevarat, pana la urma?

---------------------------------------

Vreau o tigara.

---------------------------------------

Ma fascineaza actoria. Ma fascineaza multe si nu ajung la nimic, nu incep nimic, totusi; de-asta am plecat de la teatru pornita sa fac ceva.
N-am facut nimic, dar nu asta e ideea acum.
Nu e ca si cum nu am juca fiecare rolurile noastre zi de zi, cand incercam sa parem ce nu suntem sau numai sa ne scoatem usor in evidenta niste calitati, in functie de persoana, cand ne prefacem ca nu ne pasa, ca ne pasa prea mult, ca nu vedem pe cineva, ca suntem fericiti sa auzim o veste. Cand facem farse la telefon si incercam sa intram fara motiv intr-o scara de bloc. Cand ne prefacem ca nu ne simtim bine sau ca ni s-a intamplat ceva destul de important. Cand ne scuzam si facem totul sa ajunga in favoarea noastra.

Si totusi, putini sunt in stare sa aiba o prestatie de actor, nu?
Diferit este doar domeniul sau unghiul din care e pusa problema. Stim inca mult mai multe decat am crede de fapt, si suntem in stare de si mai multe.
Putini sunt in stare sa-si muste gandurile, sa-si inghita orice comentariu si sa joace de placere, fara rautate sau razbunare, sa intre cu adevarat, demni in pielea altcuiva si nu doar intr-o fatada personala de mult ascunsa. Sa oscileze permanent intre roluri care-i pun in lumini proaste si care-i ridica in ochii celorlalti considerabil si sa-si asume mereu asta.

Putini sunt in stare sa transforme toate astea in arta.

----------------------------------------

Haos haos haos haos.

Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?
Cine sunt, cine esti, oare ma mai iubesti?
Cine e, cïne nu, care eu, care tu?

Aiurea

E prea liniste.
Sunt obligata sa fiu prea calma, prea tacuta, prea inchisa, prea "eu si gandurile mele".
Si nici macar nu sunt singura.

E ceva care ma frustreaza absurd in starea asta. Cred ca, pe langa stereotipii, chiar nu mai stiu ce vreau.
Devine exasperant in tacere.

P.S. "E randul tau. E randul tau sa joci. Arata-ne ce zace in tine."

I'm gonna have a deja-vu?

Usa cafenelei se tranteste in urma ei. Pe pielea rece inca i se simte umezeala diminetii.
Ochii ei obositi nu mai suporta fumul des. Se aseaza in separeul nefumatorilor si decide ca azi nu-si aprinde nicio tigara.
Pe fereastra aburita picura zilele.
Isi deschide telefonul. Mesaje de la sotul plecat de 3 zile din oras. De la baiatul care de-abia acum a ajuns acasa.
Respira, respira, respira.
"Cat de tare poti sa faci cafeaua?"
---------------------
"Da."
"Doamna doctor, avem o urgenta."
---------------------
E zi libera. De-abia a iesit din tura de noapte.
N-are importanta.
Isi bea cafeaua pe jumatate, se ridica schitand un zambet. Lasa banii pe masa.
"Sunt pe drum."
Asta a ales.

If I couuuuuld, for fuck's sake

Somn? Azi nu stiu ce`nseamna.
Am impresia ca am din ce in ce mai putin timp pentru mine si nu stiu cum sa alerg ca sa-l prind din urma.



Pasiv.

Uneori...

Nu e ca si cum as simti ca nu pot sa duc mai mult. Pot. Mult mai mult.

Dar uneori doare, doare al naibii de tare.

Thinking

Spuneam ca urasc planurile, listele, intamplarile, gesturile, vorbele anticipate. Chiar le urasc. Insa nu cred ca m-am gandit pana acum ca am ajuns la concluzia asta doar pentru ca nu sunt in stare sa fac eu asa ceva. Sau sa respect asa ceva. Imi fac un plan? Nu-i nimic, se anuleaza cumva. Lista? Oricum ma trezesc in fata rafturilor si cumpar altceva. Intamplari, gesturi, degeaba... oricum n`o sa se intample asa, am invatat sa ma astept la orice. Asta se bate cap in cap pana la limite cu faptul ca sunt al naibii de intuitiva "din nastere", dar asta e o alta poveste si pe ziua de azi am obosit.
Nu-i nicio problema, maine o s-o iau de la capat. Nu fac asta mereu, la urma urmei?

Vorbe. Toate ca toate, dar vorbele n`am reusit niciodata sa mi le anticipez. Oricat am gandit, oricate discursuri mi-am proiectat in minte, oricat de geniala m-am simtit in momentul respectiv, oricat as fi sperat sa pot reproduce exact in cele din urma. Nu pot.
Asa se isca momentele in care ma trezesc vorbind, in care pica exact ca o bucata imensa de piatra o replica ar carei loc n-ar fi fost acolo. Momentele in care ma trezesc peste exact o clipa si realizez ca am facut o greseala care a durut, sau doare, sau o sa doara.
Apoi imi dau seama, eventual, ca ar fi a "n" oara in care cer un ragaz sa-mi repar greseala. Aceeasi greseala in circumstante diferite. Aceeasi greseala pe care am promis sau am incercat sa promit ca n-o mai fac. Pana si eu m`am saturat de asta.
Am remarcat si ca nu-i atat de simpla practica replicii "Pai, schimba asta, ce-astepti?", nu atat de simpla cum credeam candva. Nu-mi explic de ce.

Devin involuntar persoana a extremelor uneori si am momente in care urasc din rasputeri asta. Vorbesc prea mult sau nu vorbesc deloc, sufoc sau dau cu flit, gandesc mult prea mult sau fac totul din instinct. Si asta inca nu-i nimic, dar...

Am mai zis si ca ma obisnuisem sa obtin tot ce voiam? Eh, m-am lovit de usa incercand sa o redeschid, de la un timp. Cu tine. Am fost convinsa, un timp, metaforic, ca reusesc sa vindec un om cat ai bate din palme dupa ce l-am omorat cel putin pe jumatate. M-ai trezit la realitate si mi-ai blocat usa dinadins, razand amar din spatele ei. Poate n-ai vrea sa faci asta, dar merit uneori. Uite, recunosc asta.
Nu e ca si cum TU vei ajunge vreodata sa citesti ce aberez eu acum. Primul lucru care mi-ar trece prin minte acum, ca lector, ar fi "Atunci de ce dracului postezi in modul asta? Cu ce scop?"
In afara de simt liric? Ca sa nu ajung intr-una din extremele precizate anterior. Pentru ca uneori mi-e teama sa spun ceva gandit prea mult si intors pe toate partile de 70 de ori, stiind ca-i pierd noima si...gresesc. De-asta am ajuns sa las furculita din mana, sa ies (aproape) plina de spuma din cada sau sa-mi stric somnul din timpul noptii "doar pentru ca" m-a trasnit o idee, o replica, o incheiere si trebuie s-o scriu. Pentru ca daca am amanat n-am ajuns niciodata la finalul potrivit.
Adica poate, doar poate, o sa citesti totusi odata asta in forma autentica.
Asta inseamna ca totusi planific? Brrrr.

In fine, am inceput sa scriu pentru alta idee. Inca mai vreau ocazia sa-mi repar gafa. Nu pot sa stau cu mainile-n san si sa astept, sa "suport si consecintele". Pot sa le suport, ok, dar nu vreau, pentru ca asta ar insemna sa accept si sa nu fac nimic.
Si, de altfel, am facut asta o vreme. Dupa ce am ranit persoane care poate au tinut cel mai mult la mine in trecut. Finalul? Si-au impus sa nu le mai pese. Si nu i-am oprit.
Nu, nu e vorba despre ei acum, e vorba despre noi... Insa, cum se zice, din greseli se invata. N-am lectia completa, am invatat doar o parte, corect, lasa-ma s-o termin, atunci, o sa incerc pana n-o sa mai pot, ajuta-ma s-o termin...

In prim-plan sunt fericita, ma, chiar sunt... Suntem... Nu pot sa-mi permit sa stric asta asa.

Nu.

Nu e neaparata nevoie sa fie o zi proasta in intregime daca m-am trezit aiurea, nu?

Vreau sa tac, sa nu vad pe nimeni, sa stau la o tigara afara, sa ma uit la mare.
M-am trezit brusc, cu senzatia "sublima" provocate de niste vise care m-ar fi demoralizat indeajuns daca s-ar fi intamplat in realitate, sunt aeriana si n-am asa-numitul "chef de viata".
Azi nu.
Iar m-am suprins uitandu-ma lung pe fereastra, in gol, la fiecare persoana care trecea, fara sa am vreo vorba sau vreun gand.
Ideea e ca mi-am amintit din nou cat minte lumea. Si cat urasc asta.

O sa-mi urmez cursul obisnuit, evident, si poate, doar poate, o sa fie mai bine pana la sfarsitul zilei.
Pana atunci, eventual nu ma provoca, oricine ai fi.

Recviem

Uneori imi place sa`mi imaginez viata fiecarui om care`mi iese in cale.
Nu intotdeauna, pentru ca de obicei trec si pe langa cunoscuti fara sa-i observ, gandindu-ma la cai verzi pe pereti (..pe cer? - sunt egocentrica de multe ori, stiu), dar in anumite momente imi ascut putin simturile si imi intensific interesul.
Atunci...
Vad oameni plictisiti, oameni grabiti, oameni fara stare. Oameni fericiti, tristi, iritati, entuziasmati. O femeie care-si plimba, zambind, singura, copilul, un barbat care-si aprinde o tigara si isi poarta pasii cu lene, fara niciun scop. Un tanar sarac, cu haine rupte si murdare, o fata imbracata bizar, cu niste casti albe in urechi, care pare sa n-aiba idee pe ce lume traieste.
De unde stiu ca el n-are un scop? De unde stiu ca ea e singura? Daca hainele lui sunt rupte, sunt sigura ca e sarac? Daca are casti in urechi, pot sa ghicesc ce melodie asculta? Si daca as putea, ce mi-as spune asta despre persoana, despre viata ei? As sti mai mult sau e vorba doar de aparente la tot pasul?
Uneori nu facem neaparat lucruri care ne definesc. Eu am avut momente in care m-am simtit pierduta pe mijlocul strazii, intrebandu-ma ce caut la urma urmei in locul respectiv, la ora respectiva. Nu stiu daca am gasit sau nu un raspuns, dar poate sunt un caz dintre cele izolate, poate ar trebui sa ma las la o parte pe mine - nu intotdeauna am un raspuns pentru impulsurile de moment si totusi din cand in cand, mai des, le urmez. De pierderi temporare de memorie nu cred ca sufar inca, nu, nu inca.
Doar ca... daca am sti chiar totul de la inceput ceva n-ar mai avea farmec, am sti din start de ce se vor lega toate intre ele, de ce am plecat de unde am plecat si de ce am ajuns unde am ajuns, in afara de sigurul raspuns "pentru ca asta am vrut." Surprizele vietii unde-ar ramane? Probele prin care ar trebui sa trecem...? Nu obisnuiesc sa pun la perete un om pana aflu ce-mi ia de ziua mea sau ce se va intampla peste o saptamana si de ce nu am aflat si eu, iar toata lumea pare sa-mi ascunda. Nu obisnuiesc sa deschid un mail de cum il primesc, poate uneori chiar trec cu vederea, in functie de impulsul de moment. Si, totusi, cati dintre noi n-am regretat macar odata ca am insistat atat ca sa aflam ceva? Pentru ca rezultatul n-a fost chiar ce doream...
Pur si simplu nu mi se pare ca vom fi capabili vreodata sa stim tot. TOTUL despre viata. Si asta nu-i un lucru rau, poate.. lege a firii?
Sa zicem, sa presupunem prin absurd ca ne cunoastem personal din toate unghiurile posibile, pana in cele mai mici colturi. Ca n-o sa ne uimeasca niciodata o reactie de moment si ca o sa stim oricand ce sa facem. Insa... noi suntem un mic fragment al vietii noastre. Ne invartim, de altfel, intruna, alaturi de oamenii din jur. Ii influentam si ne influenteaza.
Si... imi imaginez viata fiecarui om. Da, imi imaginez. Pentru ca fiecare are o poveste, pe care o pot cunoaste pe jumatate, pe 3 sferturi sau deloc. Si totusi imi trece timpul alaturi de ei si incerc sa fiu sigura ca am idee ce anume spune despre ei melodia pe care o asculta incontinuu. Si imi place sa contemplu.
Asta nu inseamna ca stiu mai mult decat ar trebui sa stiu.
(Pentru ca viata, in schimb, are un scop cu noi, right?)

Well...

Dovada ca mi-am promis ceva.
Pentru ca toate denatureaza pe zi ce trece, tocmai cand n-ar fi cazul.

Imi pare rau anticipat. Nu stiu cand, cum, unde.
Chit pe chit.

1,2,3...

"Orice minus vine la pachet cu un plus. Mereu."
Da..

Persoana I, mi-e un al naibii dor de tine si abia astept sa te intorci acasa.
Persoana II, te iubesc si iti multumesc ca esti alaturi de mine.
Persoana III, nu cred c-o sa stii vreodata cat de rau imi pare pentru anumite momente si implicit iti multumesc ca ai grija de mine.
Persoana IV, La Multi Ani din suflet si tot ce-ti doresti sa ti se implineasca.

(PS. actually i REALLY love you all. Chiar daca niciunul dintre voi n-o sa vada vreodata ce am scris aici :D)

4 in 1. 28 ianuarie.
All the right ones in all the right places someday.

Da,da.

Lumea nu se schimba. Pana nu se lasa prada unui "grav accident", unei "boli incurabile" sau oricarei alte "catastrofe", nu se schimba.
Oricat am dori asta, oricat am crede, de fapt, oricat ne-am minti si consola singuri, oricat am promite fata de noi sau fata de altii.
Pentru ca atunci cand doar aluneci pe gheata nu te sperii intr-atat incat sa urmezi o alta cale, nu? Daca se intampla sa cad, o sa am o simpla vanataie care va trece in timp. O urma. O voi face sa treaca, imi voi repara greseala. Asta nu inseamna ca nu pot sa-mi continui linistita drumul si poate, doar POATE, sa am mai multa grija.
Asta uit, asta uit mereu, chiar si dupa ce promit ca o sa tin minte. Sunt aiurita, mai putin stapana realist pe situatii fata de cum credeam si pur si simplu... dupa un timp uit sa am grija. Ma pierd cu totul in viata mea "imbecila" sau "fascinanta", dupa caz. Am fost facuta sa SIMT, la urma urmei, la naiba, nu-mi pare rau pentru asta.
Nu credem in avertismente. Nu crezi in avertismente. Nu cred in avertismente.
"Asa a fost sa fie." Nici in asta nu cred. Dar uneori, evident, ma ascund dupa umar ca orice copil, in spatele unor scuze penibile, injuste, prea simple pentru noi. Atunci as face orice ca sa-mi tin aproape persoana fata de care am gresit cumva, caut motive, ma disculp, imi incalc principii si, doar dupa ce imi dau seama, vreau sa fi avut ceva mai multa incredere in mine si sa-mi fi sustinut pana la capat ideile, oricare ar fi fost ele. Pentru ca daca de la asta am pornit, ASTA E, de ce incerc sa ma ascund cumva apoi? Nu merge asa. Nici in cazul asta nu-mi amintesc sa am grija.
Nu pot sa MA schimb. Nu vreau sa ma schimb. E prea radical. Am crezut ca vreau si am incercat, am incercat sa tratez efectul, nu cauza. Pentru ca am gandit orbeste si am uitat sa fiu precauta. Cu mine, cu tine, cu altii de care-mi pasa (pentru ca fata de cei de care-mi pasa mai putin nu ma disculp nici in ruptul capului, vreodata.) Asta era esenta, la asta am avut sau am de lucrat. Da, e cazul sa repar cate ceva, dar nu sa arunc CU TOTUL anumite parti din mine, cum mi se inspira uneori. Nu-mi pasa ce mi se cere, pentru ca... asta arata multe, si e o cu totul alta poveste.
De ce nu? Asa. Pentru ca asa sunt eu. Si, implicit, daca-ti spun ca te iubesc sau ca mi-e dor de tine, e pe bune, indiferent daca este sau nu spre binele meu. Si asta pot face doar implicand intreaga mea persoana.

Ramane.

Nu stiu ce m-a impins efectiv de la spate sa scriu, din nou, acum. N-am cerneala, am doar creioane cu varfuri rupte; ma dor degetele, ma ustura pielea si ochii rosii. Ar trebui sa fac altceva acum.
E pacat.

Insa.. de gandurile mele, de ceea ce las in aer nu-i pacat?
A inceput sa ma obsedeze si pe mine perfectiunea. Nu-mi dau seama cand. Am incercat sa schimb ce nu-mi convenea, ce mi se parea sters sau pur si simplu alterat de trecerea timpului. Nu stiu daca am rezolvat ceva pentru ca am pierdut un fragment. L-am uitat undeva. L-am ascuns atat de bine, departe, incat nu-l mai gasesc nici chinuindu-ma. Sau poate...
Am reusit sa prind intre ele alte fragmente, pana ajungeam la concluzia ca ceva n-are rost si stergeam, maniac, totul, doar ca sa ajung sa pierd si piesele indispensabile de la care pornisem.
Am crezut ca e mai bine. Un timp. Totul sau nimic.

Cafeaua amara in racoarea de dimineata. Idei preconcepute, teorie fara esenta. Vorbe fara rost, ipocrite, aruncate cu o afectare cretina. Ideea "trebuie". Monotonia si drumul in acelasi sens, in aceeasi directie, cu aceeasi idee. Obligatie.
Stop. Nu-mi place cafeaua amara.
Asta e principiul.

Asta e? Pecetea care de fapt nu ma defineste.
Ideea e cum si cand a ajuns la mine, si daca mai e aici acum. Nu pot sa sustin ca se agata de un fir de panza de paianjen si nici ca am facut-o praf pulbere fina si m-am intors la ce eram.
E ceva imposibil si fara cale in urma, undeva.

O sa ma trezesc intr-o dimineata si o sa constat ca patul meu e prea stramb, ca soarele a rasarit de prea departe, ca parul meu e prea deschis la culoare, ca n-am destul intuneric, ca nu-mi mai place ce-mi placea odata, ca nu mai vreau, ca n-am destul loc, ca timpul e o spirala, ca totul in jurul meu e in repaus, ca eu nu mai sunt eu.
Si ce fac EU pana atunci?

Ramane de vazut.