Recviem

Uneori imi place sa`mi imaginez viata fiecarui om care`mi iese in cale.
Nu intotdeauna, pentru ca de obicei trec si pe langa cunoscuti fara sa-i observ, gandindu-ma la cai verzi pe pereti (..pe cer? - sunt egocentrica de multe ori, stiu), dar in anumite momente imi ascut putin simturile si imi intensific interesul.
Atunci...
Vad oameni plictisiti, oameni grabiti, oameni fara stare. Oameni fericiti, tristi, iritati, entuziasmati. O femeie care-si plimba, zambind, singura, copilul, un barbat care-si aprinde o tigara si isi poarta pasii cu lene, fara niciun scop. Un tanar sarac, cu haine rupte si murdare, o fata imbracata bizar, cu niste casti albe in urechi, care pare sa n-aiba idee pe ce lume traieste.
De unde stiu ca el n-are un scop? De unde stiu ca ea e singura? Daca hainele lui sunt rupte, sunt sigura ca e sarac? Daca are casti in urechi, pot sa ghicesc ce melodie asculta? Si daca as putea, ce mi-as spune asta despre persoana, despre viata ei? As sti mai mult sau e vorba doar de aparente la tot pasul?
Uneori nu facem neaparat lucruri care ne definesc. Eu am avut momente in care m-am simtit pierduta pe mijlocul strazii, intrebandu-ma ce caut la urma urmei in locul respectiv, la ora respectiva. Nu stiu daca am gasit sau nu un raspuns, dar poate sunt un caz dintre cele izolate, poate ar trebui sa ma las la o parte pe mine - nu intotdeauna am un raspuns pentru impulsurile de moment si totusi din cand in cand, mai des, le urmez. De pierderi temporare de memorie nu cred ca sufar inca, nu, nu inca.
Doar ca... daca am sti chiar totul de la inceput ceva n-ar mai avea farmec, am sti din start de ce se vor lega toate intre ele, de ce am plecat de unde am plecat si de ce am ajuns unde am ajuns, in afara de sigurul raspuns "pentru ca asta am vrut." Surprizele vietii unde-ar ramane? Probele prin care ar trebui sa trecem...? Nu obisnuiesc sa pun la perete un om pana aflu ce-mi ia de ziua mea sau ce se va intampla peste o saptamana si de ce nu am aflat si eu, iar toata lumea pare sa-mi ascunda. Nu obisnuiesc sa deschid un mail de cum il primesc, poate uneori chiar trec cu vederea, in functie de impulsul de moment. Si, totusi, cati dintre noi n-am regretat macar odata ca am insistat atat ca sa aflam ceva? Pentru ca rezultatul n-a fost chiar ce doream...
Pur si simplu nu mi se pare ca vom fi capabili vreodata sa stim tot. TOTUL despre viata. Si asta nu-i un lucru rau, poate.. lege a firii?
Sa zicem, sa presupunem prin absurd ca ne cunoastem personal din toate unghiurile posibile, pana in cele mai mici colturi. Ca n-o sa ne uimeasca niciodata o reactie de moment si ca o sa stim oricand ce sa facem. Insa... noi suntem un mic fragment al vietii noastre. Ne invartim, de altfel, intruna, alaturi de oamenii din jur. Ii influentam si ne influenteaza.
Si... imi imaginez viata fiecarui om. Da, imi imaginez. Pentru ca fiecare are o poveste, pe care o pot cunoaste pe jumatate, pe 3 sferturi sau deloc. Si totusi imi trece timpul alaturi de ei si incerc sa fiu sigura ca am idee ce anume spune despre ei melodia pe care o asculta incontinuu. Si imi place sa contemplu.
Asta nu inseamna ca stiu mai mult decat ar trebui sa stiu.
(Pentru ca viata, in schimb, are un scop cu noi, right?)