Uneori...

Nu e ca si cum as simti ca nu pot sa duc mai mult. Pot. Mult mai mult.

Dar uneori doare, doare al naibii de tare.

Thinking

Spuneam ca urasc planurile, listele, intamplarile, gesturile, vorbele anticipate. Chiar le urasc. Insa nu cred ca m-am gandit pana acum ca am ajuns la concluzia asta doar pentru ca nu sunt in stare sa fac eu asa ceva. Sau sa respect asa ceva. Imi fac un plan? Nu-i nimic, se anuleaza cumva. Lista? Oricum ma trezesc in fata rafturilor si cumpar altceva. Intamplari, gesturi, degeaba... oricum n`o sa se intample asa, am invatat sa ma astept la orice. Asta se bate cap in cap pana la limite cu faptul ca sunt al naibii de intuitiva "din nastere", dar asta e o alta poveste si pe ziua de azi am obosit.
Nu-i nicio problema, maine o s-o iau de la capat. Nu fac asta mereu, la urma urmei?

Vorbe. Toate ca toate, dar vorbele n`am reusit niciodata sa mi le anticipez. Oricat am gandit, oricate discursuri mi-am proiectat in minte, oricat de geniala m-am simtit in momentul respectiv, oricat as fi sperat sa pot reproduce exact in cele din urma. Nu pot.
Asa se isca momentele in care ma trezesc vorbind, in care pica exact ca o bucata imensa de piatra o replica ar carei loc n-ar fi fost acolo. Momentele in care ma trezesc peste exact o clipa si realizez ca am facut o greseala care a durut, sau doare, sau o sa doara.
Apoi imi dau seama, eventual, ca ar fi a "n" oara in care cer un ragaz sa-mi repar greseala. Aceeasi greseala in circumstante diferite. Aceeasi greseala pe care am promis sau am incercat sa promit ca n-o mai fac. Pana si eu m`am saturat de asta.
Am remarcat si ca nu-i atat de simpla practica replicii "Pai, schimba asta, ce-astepti?", nu atat de simpla cum credeam candva. Nu-mi explic de ce.

Devin involuntar persoana a extremelor uneori si am momente in care urasc din rasputeri asta. Vorbesc prea mult sau nu vorbesc deloc, sufoc sau dau cu flit, gandesc mult prea mult sau fac totul din instinct. Si asta inca nu-i nimic, dar...

Am mai zis si ca ma obisnuisem sa obtin tot ce voiam? Eh, m-am lovit de usa incercand sa o redeschid, de la un timp. Cu tine. Am fost convinsa, un timp, metaforic, ca reusesc sa vindec un om cat ai bate din palme dupa ce l-am omorat cel putin pe jumatate. M-ai trezit la realitate si mi-ai blocat usa dinadins, razand amar din spatele ei. Poate n-ai vrea sa faci asta, dar merit uneori. Uite, recunosc asta.
Nu e ca si cum TU vei ajunge vreodata sa citesti ce aberez eu acum. Primul lucru care mi-ar trece prin minte acum, ca lector, ar fi "Atunci de ce dracului postezi in modul asta? Cu ce scop?"
In afara de simt liric? Ca sa nu ajung intr-una din extremele precizate anterior. Pentru ca uneori mi-e teama sa spun ceva gandit prea mult si intors pe toate partile de 70 de ori, stiind ca-i pierd noima si...gresesc. De-asta am ajuns sa las furculita din mana, sa ies (aproape) plina de spuma din cada sau sa-mi stric somnul din timpul noptii "doar pentru ca" m-a trasnit o idee, o replica, o incheiere si trebuie s-o scriu. Pentru ca daca am amanat n-am ajuns niciodata la finalul potrivit.
Adica poate, doar poate, o sa citesti totusi odata asta in forma autentica.
Asta inseamna ca totusi planific? Brrrr.

In fine, am inceput sa scriu pentru alta idee. Inca mai vreau ocazia sa-mi repar gafa. Nu pot sa stau cu mainile-n san si sa astept, sa "suport si consecintele". Pot sa le suport, ok, dar nu vreau, pentru ca asta ar insemna sa accept si sa nu fac nimic.
Si, de altfel, am facut asta o vreme. Dupa ce am ranit persoane care poate au tinut cel mai mult la mine in trecut. Finalul? Si-au impus sa nu le mai pese. Si nu i-am oprit.
Nu, nu e vorba despre ei acum, e vorba despre noi... Insa, cum se zice, din greseli se invata. N-am lectia completa, am invatat doar o parte, corect, lasa-ma s-o termin, atunci, o sa incerc pana n-o sa mai pot, ajuta-ma s-o termin...

In prim-plan sunt fericita, ma, chiar sunt... Suntem... Nu pot sa-mi permit sa stric asta asa.

Nu.

Nu e neaparata nevoie sa fie o zi proasta in intregime daca m-am trezit aiurea, nu?

Vreau sa tac, sa nu vad pe nimeni, sa stau la o tigara afara, sa ma uit la mare.
M-am trezit brusc, cu senzatia "sublima" provocate de niste vise care m-ar fi demoralizat indeajuns daca s-ar fi intamplat in realitate, sunt aeriana si n-am asa-numitul "chef de viata".
Azi nu.
Iar m-am suprins uitandu-ma lung pe fereastra, in gol, la fiecare persoana care trecea, fara sa am vreo vorba sau vreun gand.
Ideea e ca mi-am amintit din nou cat minte lumea. Si cat urasc asta.

O sa-mi urmez cursul obisnuit, evident, si poate, doar poate, o sa fie mai bine pana la sfarsitul zilei.
Pana atunci, eventual nu ma provoca, oricine ai fi.

Recviem

Uneori imi place sa`mi imaginez viata fiecarui om care`mi iese in cale.
Nu intotdeauna, pentru ca de obicei trec si pe langa cunoscuti fara sa-i observ, gandindu-ma la cai verzi pe pereti (..pe cer? - sunt egocentrica de multe ori, stiu), dar in anumite momente imi ascut putin simturile si imi intensific interesul.
Atunci...
Vad oameni plictisiti, oameni grabiti, oameni fara stare. Oameni fericiti, tristi, iritati, entuziasmati. O femeie care-si plimba, zambind, singura, copilul, un barbat care-si aprinde o tigara si isi poarta pasii cu lene, fara niciun scop. Un tanar sarac, cu haine rupte si murdare, o fata imbracata bizar, cu niste casti albe in urechi, care pare sa n-aiba idee pe ce lume traieste.
De unde stiu ca el n-are un scop? De unde stiu ca ea e singura? Daca hainele lui sunt rupte, sunt sigura ca e sarac? Daca are casti in urechi, pot sa ghicesc ce melodie asculta? Si daca as putea, ce mi-as spune asta despre persoana, despre viata ei? As sti mai mult sau e vorba doar de aparente la tot pasul?
Uneori nu facem neaparat lucruri care ne definesc. Eu am avut momente in care m-am simtit pierduta pe mijlocul strazii, intrebandu-ma ce caut la urma urmei in locul respectiv, la ora respectiva. Nu stiu daca am gasit sau nu un raspuns, dar poate sunt un caz dintre cele izolate, poate ar trebui sa ma las la o parte pe mine - nu intotdeauna am un raspuns pentru impulsurile de moment si totusi din cand in cand, mai des, le urmez. De pierderi temporare de memorie nu cred ca sufar inca, nu, nu inca.
Doar ca... daca am sti chiar totul de la inceput ceva n-ar mai avea farmec, am sti din start de ce se vor lega toate intre ele, de ce am plecat de unde am plecat si de ce am ajuns unde am ajuns, in afara de sigurul raspuns "pentru ca asta am vrut." Surprizele vietii unde-ar ramane? Probele prin care ar trebui sa trecem...? Nu obisnuiesc sa pun la perete un om pana aflu ce-mi ia de ziua mea sau ce se va intampla peste o saptamana si de ce nu am aflat si eu, iar toata lumea pare sa-mi ascunda. Nu obisnuiesc sa deschid un mail de cum il primesc, poate uneori chiar trec cu vederea, in functie de impulsul de moment. Si, totusi, cati dintre noi n-am regretat macar odata ca am insistat atat ca sa aflam ceva? Pentru ca rezultatul n-a fost chiar ce doream...
Pur si simplu nu mi se pare ca vom fi capabili vreodata sa stim tot. TOTUL despre viata. Si asta nu-i un lucru rau, poate.. lege a firii?
Sa zicem, sa presupunem prin absurd ca ne cunoastem personal din toate unghiurile posibile, pana in cele mai mici colturi. Ca n-o sa ne uimeasca niciodata o reactie de moment si ca o sa stim oricand ce sa facem. Insa... noi suntem un mic fragment al vietii noastre. Ne invartim, de altfel, intruna, alaturi de oamenii din jur. Ii influentam si ne influenteaza.
Si... imi imaginez viata fiecarui om. Da, imi imaginez. Pentru ca fiecare are o poveste, pe care o pot cunoaste pe jumatate, pe 3 sferturi sau deloc. Si totusi imi trece timpul alaturi de ei si incerc sa fiu sigura ca am idee ce anume spune despre ei melodia pe care o asculta incontinuu. Si imi place sa contemplu.
Asta nu inseamna ca stiu mai mult decat ar trebui sa stiu.
(Pentru ca viata, in schimb, are un scop cu noi, right?)