Soarele aspru de dimineata ma lovea in fata. Era ceva
deranjant la razele alea, ceva care-mi reprosa faptul ca m-am trezit, ca am
deschis ochii, ca n-am ramas prinsa in visul frumos din care nu-mi aminteam
decat fragmente, ca m-am ridicat in lumea reala.
Probabil urma
sa-mi beau mecanic cafeaua, sa ma uit din 3 in 3 minute la ceas, in graba, sa
ma imbrac, sa ma fardez, sa-mi verific geanta, sa nu uit sa incui usa de la
apartament dar sa uit faptul efectiv ca am incuiat-o. Sa las ziua sa treaca la
fel ca intotdeauna si sa ma intorc acasa spre seara cu sentimentul ca mai vreau
ceva. Sa ma gandesc ca-mi lipseste timpul si ca « in seara asta e
tarziu », ca poate o sa caut a doua zi sa aflu ceea ce imi doresc. Sa-mi
ascund trairile adanc, sa las somnul si ideea de zi noua sa le ingroape, sa fiu
fericita. Sa am de ce sa fiu fericita pana la proba contrarie, cand sterg
fortuit fericirea fara sa ma intreb de ce ma las sa fac asta, si daca am
motive. Sa incep sa caut, sa nu gasesc, sa simt nevoia sa vorbesc mult, prea
mult, mult prea mult, sa gandesc si mai mult, sa intep, sa atac, sa invinuiesc
si sa ma opresc la nimic in final.
S-o iau de la
capat. Sa fiu grabita, trista, agitata, suparata, fericita, grabita, fericita,
agitata, nemultumita…
Dar nu mi-am baut mecanic cafeaua, nu m-am imbracat, n-am
incuiat usa. M-am chinuit sa privesc
razele drept si sa accept sfidator seria de reprosuri. Am uitat de timp si m-am
surprins zambind, fara graba, cu atentie, gandindu-ma calm si curat la mine si
la ceea ce e in jurul meu. Brusc, n-a mai fost nevoie sa ma intreb ce-mi
lipseste.
