Memento

"Te iubesc. Stii ca n-as face niciodata ceva care sa te raneasca. Ne vedem maine."

O saruta pe frunte si iese incet din camera, isi ia geaca noua cu miros puternic de piele. Urca in masina trantind portiera si porneste cu zgomot.

Ea nu mai doarme de nopti intregi. Se ridica repede din pat si i-o ia pe urma. Ar vrea sa n-o urmareasca non-stop sentimentul cretin de indoiala, de teama. In doi ani de zile, el n-a facut nimic care sa-i spulbere increderea, nu i-a dat niciodata de banuit, si totusi... E ceva in mintea ei, ceva ce nu-i da pace oricat ar incerca.

Merg un timp, neintrerupt, pe bulevardul pustiu. In celalalt capat al orasului, el opreste in fata unui hotel de lux. Ea parcheaza masina in cel mai intunecat colt si incearca sa mascheze sunetul pantofilor cu toc inalt, sa-si cuminteasca mersul nelinistit. Il urmareste incet pana in camera 15, la etajul 3. Zgomotul cheilor de alama sparge linistea de pe culoar; ea tremura.

El tranteste usa dupa el, ea se apropie. II suna telefonul; n-a uitat sa-l dea pe silentios. Incearca sa para pe jumatate adormita, linistita.

"Gata, iubito. Am ajuns acasa. E liniste in seara asta, si sunt atat de obosit...Noapte buna."

Inspira si se uita pe vizor. Un pahar de sampanie. O tipa blonda, in rochie de seara.

"Te-am asteptat."

O saruta apasat. Bretele rupte, talie sugrumata, soapte si gemete vagi.

Ea si-ar fi dorit sa se asculte mai devreme, in timpul in care subconstientul sau cunostea mult mai multe. Il compatimeste, la fel cum i-a compatimit intotdeauna pe cei care se injosesc asa. Isi sterge lacrima, isi ascute zambetul si bate incet la usa.

"Menajera."

Deschide el, zambind de placere. Expresia i se desfigureaza intr-o clipa.

"Nu..."

"Ma iubesti. N-ai face niciodata ceva care sa ma raneasca."

Isi scoate inelul si-l arunca, privindu-l fix in ochi, dureros. Isi ia demnitatea in maini si-i intoarce spatele.