Ramane.

Nu stiu ce m-a impins efectiv de la spate sa scriu, din nou, acum. N-am cerneala, am doar creioane cu varfuri rupte; ma dor degetele, ma ustura pielea si ochii rosii. Ar trebui sa fac altceva acum.
E pacat.

Insa.. de gandurile mele, de ceea ce las in aer nu-i pacat?
A inceput sa ma obsedeze si pe mine perfectiunea. Nu-mi dau seama cand. Am incercat sa schimb ce nu-mi convenea, ce mi se parea sters sau pur si simplu alterat de trecerea timpului. Nu stiu daca am rezolvat ceva pentru ca am pierdut un fragment. L-am uitat undeva. L-am ascuns atat de bine, departe, incat nu-l mai gasesc nici chinuindu-ma. Sau poate...
Am reusit sa prind intre ele alte fragmente, pana ajungeam la concluzia ca ceva n-are rost si stergeam, maniac, totul, doar ca sa ajung sa pierd si piesele indispensabile de la care pornisem.
Am crezut ca e mai bine. Un timp. Totul sau nimic.

Cafeaua amara in racoarea de dimineata. Idei preconcepute, teorie fara esenta. Vorbe fara rost, ipocrite, aruncate cu o afectare cretina. Ideea "trebuie". Monotonia si drumul in acelasi sens, in aceeasi directie, cu aceeasi idee. Obligatie.
Stop. Nu-mi place cafeaua amara.
Asta e principiul.

Asta e? Pecetea care de fapt nu ma defineste.
Ideea e cum si cand a ajuns la mine, si daca mai e aici acum. Nu pot sa sustin ca se agata de un fir de panza de paianjen si nici ca am facut-o praf pulbere fina si m-am intors la ce eram.
E ceva imposibil si fara cale in urma, undeva.

O sa ma trezesc intr-o dimineata si o sa constat ca patul meu e prea stramb, ca soarele a rasarit de prea departe, ca parul meu e prea deschis la culoare, ca n-am destul intuneric, ca nu-mi mai place ce-mi placea odata, ca nu mai vreau, ca n-am destul loc, ca timpul e o spirala, ca totul in jurul meu e in repaus, ca eu nu mai sunt eu.
Si ce fac EU pana atunci?

Ramane de vazut.