Mai stai.

Soarele aspru de dimineata ma lovea in fata. Era ceva deranjant la razele alea, ceva care-mi reprosa faptul ca m-am trezit, ca am deschis ochii, ca n-am ramas prinsa in visul frumos din care nu-mi aminteam decat fragmente, ca m-am ridicat in lumea reala.  

Probabil urma sa-mi beau mecanic cafeaua, sa ma uit din 3 in 3 minute la ceas, in graba, sa ma imbrac, sa ma fardez, sa-mi verific geanta, sa nu uit sa incui usa de la apartament dar sa uit faptul efectiv ca am incuiat-o. Sa las ziua sa treaca la fel ca intotdeauna si sa ma intorc acasa spre seara cu sentimentul ca mai vreau ceva. Sa ma gandesc ca-mi lipseste timpul si ca « in seara asta e tarziu », ca poate o sa caut a doua zi sa aflu ceea ce imi doresc. Sa-mi ascund trairile adanc, sa las somnul si ideea de zi noua sa le ingroape, sa fiu fericita. Sa am de ce sa fiu fericita pana la proba contrarie, cand sterg fortuit fericirea fara sa ma intreb de ce ma las sa fac asta, si daca am motive. Sa incep sa caut, sa nu gasesc, sa simt nevoia sa vorbesc mult, prea mult, mult prea mult, sa gandesc si mai mult, sa intep, sa atac, sa invinuiesc si sa ma opresc la nimic in final.

S-o iau de la capat. Sa fiu grabita, trista, agitata, suparata, fericita, grabita, fericita, agitata, nemultumita…

Dar nu mi-am baut mecanic cafeaua, nu m-am imbracat, n-am incuiat usa. M-am chinuit sa privesc razele drept si sa accept sfidator seria de reprosuri. Am uitat de timp si m-am surprins zambind, fara graba, cu atentie, gandindu-ma calm si curat la mine si la ceea ce e in jurul meu. Brusc, n-a mai fost nevoie sa ma intreb ce-mi lipseste.

Memento

"Te iubesc. Stii ca n-as face niciodata ceva care sa te raneasca. Ne vedem maine."

O saruta pe frunte si iese incet din camera, isi ia geaca noua cu miros puternic de piele. Urca in masina trantind portiera si porneste cu zgomot.

Ea nu mai doarme de nopti intregi. Se ridica repede din pat si i-o ia pe urma. Ar vrea sa n-o urmareasca non-stop sentimentul cretin de indoiala, de teama. In doi ani de zile, el n-a facut nimic care sa-i spulbere increderea, nu i-a dat niciodata de banuit, si totusi... E ceva in mintea ei, ceva ce nu-i da pace oricat ar incerca.

Merg un timp, neintrerupt, pe bulevardul pustiu. In celalalt capat al orasului, el opreste in fata unui hotel de lux. Ea parcheaza masina in cel mai intunecat colt si incearca sa mascheze sunetul pantofilor cu toc inalt, sa-si cuminteasca mersul nelinistit. Il urmareste incet pana in camera 15, la etajul 3. Zgomotul cheilor de alama sparge linistea de pe culoar; ea tremura.

El tranteste usa dupa el, ea se apropie. II suna telefonul; n-a uitat sa-l dea pe silentios. Incearca sa para pe jumatate adormita, linistita.

"Gata, iubito. Am ajuns acasa. E liniste in seara asta, si sunt atat de obosit...Noapte buna."

Inspira si se uita pe vizor. Un pahar de sampanie. O tipa blonda, in rochie de seara.

"Te-am asteptat."

O saruta apasat. Bretele rupte, talie sugrumata, soapte si gemete vagi.

Ea si-ar fi dorit sa se asculte mai devreme, in timpul in care subconstientul sau cunostea mult mai multe. Il compatimeste, la fel cum i-a compatimit intotdeauna pe cei care se injosesc asa. Isi sterge lacrima, isi ascute zambetul si bate incet la usa.

"Menajera."

Deschide el, zambind de placere. Expresia i se desfigureaza intr-o clipa.

"Nu..."

"Ma iubesti. N-ai face niciodata ceva care sa ma raneasca."

Isi scoate inelul si-l arunca, privindu-l fix in ochi, dureros. Isi ia demnitatea in maini si-i intoarce spatele.

Je ne sais rien

Am plecat de acolo hotarata sa fac ceva.

Eram zgribulita inca de pe hol, gandindu-ma probabil absurd ca ar fi putut scadea temperatura cu vreo zece grade in doar doua ore. Peste cateva minute m-am trezit mergand aiurea si zambind odata cu fiecare pas, in lumina soarelui - care, cum am sustinut intotdeauna, bate mai puternic inainte sa apuna. Am reusit sa fac poza pe care mintea mea idioata o voia de mult si am mers patru statii pe jos doar pentru ca nu aveam stare, fizic si/sau psihic. Ma simteam bine.

--------------------------------------

"Omul asta e genial." uneori ma intreb daca se va vorbi, cumva, vreodata, asa si despre mine, daca voi avea ocazia sa aud asta. Uneori, doar uneori, la naiba!, ma intreb si ce-o sa fac cu viata mea, ce o sa fac din mine. Cand. Daca o sa mai ajung sa fac ceva.
Nu sunt paranoica, nu ma macina asta de obicei, in mod normal. Ba chiar contrar, atunci cand reusesc sa ma gandesc ceva mai profund imi dau seama ca poate, doar poate, nu-mi pasa indeajuns inca, si nu stiu cand sau daca o sa-mi pese. E ceva bizar si nu stiu inca ce, dar nu ma macina; asta duce la "Te doare in cot, ca intotdeauna." Am si mici momente de constrangere si de ganduri aiurea, exact ca asta de acum, in care izbucnesc in stanga si-n dreapta; din asta rezulta "Te strofoci prea mult, ma, mereu."

Serios? Cine ma cunoaste cu adevarat, pana la urma?

---------------------------------------

Vreau o tigara.

---------------------------------------

Ma fascineaza actoria. Ma fascineaza multe si nu ajung la nimic, nu incep nimic, totusi; de-asta am plecat de la teatru pornita sa fac ceva.
N-am facut nimic, dar nu asta e ideea acum.
Nu e ca si cum nu am juca fiecare rolurile noastre zi de zi, cand incercam sa parem ce nu suntem sau numai sa ne scoatem usor in evidenta niste calitati, in functie de persoana, cand ne prefacem ca nu ne pasa, ca ne pasa prea mult, ca nu vedem pe cineva, ca suntem fericiti sa auzim o veste. Cand facem farse la telefon si incercam sa intram fara motiv intr-o scara de bloc. Cand ne prefacem ca nu ne simtim bine sau ca ni s-a intamplat ceva destul de important. Cand ne scuzam si facem totul sa ajunga in favoarea noastra.

Si totusi, putini sunt in stare sa aiba o prestatie de actor, nu?
Diferit este doar domeniul sau unghiul din care e pusa problema. Stim inca mult mai multe decat am crede de fapt, si suntem in stare de si mai multe.
Putini sunt in stare sa-si muste gandurile, sa-si inghita orice comentariu si sa joace de placere, fara rautate sau razbunare, sa intre cu adevarat, demni in pielea altcuiva si nu doar intr-o fatada personala de mult ascunsa. Sa oscileze permanent intre roluri care-i pun in lumini proaste si care-i ridica in ochii celorlalti considerabil si sa-si asume mereu asta.

Putini sunt in stare sa transforme toate astea in arta.

----------------------------------------

Haos haos haos haos.

Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?
Cine sunt, cine esti, oare ma mai iubesti?
Cine e, cïne nu, care eu, care tu?

Aiurea

E prea liniste.
Sunt obligata sa fiu prea calma, prea tacuta, prea inchisa, prea "eu si gandurile mele".
Si nici macar nu sunt singura.

E ceva care ma frustreaza absurd in starea asta. Cred ca, pe langa stereotipii, chiar nu mai stiu ce vreau.
Devine exasperant in tacere.

P.S. "E randul tau. E randul tau sa joci. Arata-ne ce zace in tine."

I'm gonna have a deja-vu?

Usa cafenelei se tranteste in urma ei. Pe pielea rece inca i se simte umezeala diminetii.
Ochii ei obositi nu mai suporta fumul des. Se aseaza in separeul nefumatorilor si decide ca azi nu-si aprinde nicio tigara.
Pe fereastra aburita picura zilele.
Isi deschide telefonul. Mesaje de la sotul plecat de 3 zile din oras. De la baiatul care de-abia acum a ajuns acasa.
Respira, respira, respira.
"Cat de tare poti sa faci cafeaua?"
---------------------
"Da."
"Doamna doctor, avem o urgenta."
---------------------
E zi libera. De-abia a iesit din tura de noapte.
N-are importanta.
Isi bea cafeaua pe jumatate, se ridica schitand un zambet. Lasa banii pe masa.
"Sunt pe drum."
Asta a ales.

If I couuuuuld, for fuck's sake

Somn? Azi nu stiu ce`nseamna.
Am impresia ca am din ce in ce mai putin timp pentru mine si nu stiu cum sa alerg ca sa-l prind din urma.



Pasiv.

Uneori...

Nu e ca si cum as simti ca nu pot sa duc mai mult. Pot. Mult mai mult.

Dar uneori doare, doare al naibii de tare.