Memento

"Te iubesc. Stii ca n-as face niciodata ceva care sa te raneasca. Ne vedem maine."

O saruta pe frunte si iese incet din camera, isi ia geaca noua cu miros puternic de piele. Urca in masina trantind portiera si porneste cu zgomot.

Ea nu mai doarme de nopti intregi. Se ridica repede din pat si i-o ia pe urma. Ar vrea sa n-o urmareasca non-stop sentimentul cretin de indoiala, de teama. In doi ani de zile, el n-a facut nimic care sa-i spulbere increderea, nu i-a dat niciodata de banuit, si totusi... E ceva in mintea ei, ceva ce nu-i da pace oricat ar incerca.

Merg un timp, neintrerupt, pe bulevardul pustiu. In celalalt capat al orasului, el opreste in fata unui hotel de lux. Ea parcheaza masina in cel mai intunecat colt si incearca sa mascheze sunetul pantofilor cu toc inalt, sa-si cuminteasca mersul nelinistit. Il urmareste incet pana in camera 15, la etajul 3. Zgomotul cheilor de alama sparge linistea de pe culoar; ea tremura.

El tranteste usa dupa el, ea se apropie. II suna telefonul; n-a uitat sa-l dea pe silentios. Incearca sa para pe jumatate adormita, linistita.

"Gata, iubito. Am ajuns acasa. E liniste in seara asta, si sunt atat de obosit...Noapte buna."

Inspira si se uita pe vizor. Un pahar de sampanie. O tipa blonda, in rochie de seara.

"Te-am asteptat."

O saruta apasat. Bretele rupte, talie sugrumata, soapte si gemete vagi.

Ea si-ar fi dorit sa se asculte mai devreme, in timpul in care subconstientul sau cunostea mult mai multe. Il compatimeste, la fel cum i-a compatimit intotdeauna pe cei care se injosesc asa. Isi sterge lacrima, isi ascute zambetul si bate incet la usa.

"Menajera."

Deschide el, zambind de placere. Expresia i se desfigureaza intr-o clipa.

"Nu..."

"Ma iubesti. N-ai face niciodata ceva care sa ma raneasca."

Isi scoate inelul si-l arunca, privindu-l fix in ochi, dureros. Isi ia demnitatea in maini si-i intoarce spatele.

Je ne sais rien

Am plecat de acolo hotarata sa fac ceva.

Eram zgribulita inca de pe hol, gandindu-ma probabil absurd ca ar fi putut scadea temperatura cu vreo zece grade in doar doua ore. Peste cateva minute m-am trezit mergand aiurea si zambind odata cu fiecare pas, in lumina soarelui - care, cum am sustinut intotdeauna, bate mai puternic inainte sa apuna. Am reusit sa fac poza pe care mintea mea idioata o voia de mult si am mers patru statii pe jos doar pentru ca nu aveam stare, fizic si/sau psihic. Ma simteam bine.

--------------------------------------

"Omul asta e genial." uneori ma intreb daca se va vorbi, cumva, vreodata, asa si despre mine, daca voi avea ocazia sa aud asta. Uneori, doar uneori, la naiba!, ma intreb si ce-o sa fac cu viata mea, ce o sa fac din mine. Cand. Daca o sa mai ajung sa fac ceva.
Nu sunt paranoica, nu ma macina asta de obicei, in mod normal. Ba chiar contrar, atunci cand reusesc sa ma gandesc ceva mai profund imi dau seama ca poate, doar poate, nu-mi pasa indeajuns inca, si nu stiu cand sau daca o sa-mi pese. E ceva bizar si nu stiu inca ce, dar nu ma macina; asta duce la "Te doare in cot, ca intotdeauna." Am si mici momente de constrangere si de ganduri aiurea, exact ca asta de acum, in care izbucnesc in stanga si-n dreapta; din asta rezulta "Te strofoci prea mult, ma, mereu."

Serios? Cine ma cunoaste cu adevarat, pana la urma?

---------------------------------------

Vreau o tigara.

---------------------------------------

Ma fascineaza actoria. Ma fascineaza multe si nu ajung la nimic, nu incep nimic, totusi; de-asta am plecat de la teatru pornita sa fac ceva.
N-am facut nimic, dar nu asta e ideea acum.
Nu e ca si cum nu am juca fiecare rolurile noastre zi de zi, cand incercam sa parem ce nu suntem sau numai sa ne scoatem usor in evidenta niste calitati, in functie de persoana, cand ne prefacem ca nu ne pasa, ca ne pasa prea mult, ca nu vedem pe cineva, ca suntem fericiti sa auzim o veste. Cand facem farse la telefon si incercam sa intram fara motiv intr-o scara de bloc. Cand ne prefacem ca nu ne simtim bine sau ca ni s-a intamplat ceva destul de important. Cand ne scuzam si facem totul sa ajunga in favoarea noastra.

Si totusi, putini sunt in stare sa aiba o prestatie de actor, nu?
Diferit este doar domeniul sau unghiul din care e pusa problema. Stim inca mult mai multe decat am crede de fapt, si suntem in stare de si mai multe.
Putini sunt in stare sa-si muste gandurile, sa-si inghita orice comentariu si sa joace de placere, fara rautate sau razbunare, sa intre cu adevarat, demni in pielea altcuiva si nu doar intr-o fatada personala de mult ascunsa. Sa oscileze permanent intre roluri care-i pun in lumini proaste si care-i ridica in ochii celorlalti considerabil si sa-si asume mereu asta.

Putini sunt in stare sa transforme toate astea in arta.

----------------------------------------

Haos haos haos haos.

Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?
Cine sunt, cine esti, oare ma mai iubesti?
Cine e, cïne nu, care eu, care tu?

Aiurea

E prea liniste.
Sunt obligata sa fiu prea calma, prea tacuta, prea inchisa, prea "eu si gandurile mele".
Si nici macar nu sunt singura.

E ceva care ma frustreaza absurd in starea asta. Cred ca, pe langa stereotipii, chiar nu mai stiu ce vreau.
Devine exasperant in tacere.

P.S. "E randul tau. E randul tau sa joci. Arata-ne ce zace in tine."

I'm gonna have a deja-vu?

Usa cafenelei se tranteste in urma ei. Pe pielea rece inca i se simte umezeala diminetii.
Ochii ei obositi nu mai suporta fumul des. Se aseaza in separeul nefumatorilor si decide ca azi nu-si aprinde nicio tigara.
Pe fereastra aburita picura zilele.
Isi deschide telefonul. Mesaje de la sotul plecat de 3 zile din oras. De la baiatul care de-abia acum a ajuns acasa.
Respira, respira, respira.
"Cat de tare poti sa faci cafeaua?"
---------------------
"Da."
"Doamna doctor, avem o urgenta."
---------------------
E zi libera. De-abia a iesit din tura de noapte.
N-are importanta.
Isi bea cafeaua pe jumatate, se ridica schitand un zambet. Lasa banii pe masa.
"Sunt pe drum."
Asta a ales.

If I couuuuuld, for fuck's sake

Somn? Azi nu stiu ce`nseamna.
Am impresia ca am din ce in ce mai putin timp pentru mine si nu stiu cum sa alerg ca sa-l prind din urma.



Pasiv.

Uneori...

Nu e ca si cum as simti ca nu pot sa duc mai mult. Pot. Mult mai mult.

Dar uneori doare, doare al naibii de tare.

Thinking

Spuneam ca urasc planurile, listele, intamplarile, gesturile, vorbele anticipate. Chiar le urasc. Insa nu cred ca m-am gandit pana acum ca am ajuns la concluzia asta doar pentru ca nu sunt in stare sa fac eu asa ceva. Sau sa respect asa ceva. Imi fac un plan? Nu-i nimic, se anuleaza cumva. Lista? Oricum ma trezesc in fata rafturilor si cumpar altceva. Intamplari, gesturi, degeaba... oricum n`o sa se intample asa, am invatat sa ma astept la orice. Asta se bate cap in cap pana la limite cu faptul ca sunt al naibii de intuitiva "din nastere", dar asta e o alta poveste si pe ziua de azi am obosit.
Nu-i nicio problema, maine o s-o iau de la capat. Nu fac asta mereu, la urma urmei?

Vorbe. Toate ca toate, dar vorbele n`am reusit niciodata sa mi le anticipez. Oricat am gandit, oricate discursuri mi-am proiectat in minte, oricat de geniala m-am simtit in momentul respectiv, oricat as fi sperat sa pot reproduce exact in cele din urma. Nu pot.
Asa se isca momentele in care ma trezesc vorbind, in care pica exact ca o bucata imensa de piatra o replica ar carei loc n-ar fi fost acolo. Momentele in care ma trezesc peste exact o clipa si realizez ca am facut o greseala care a durut, sau doare, sau o sa doara.
Apoi imi dau seama, eventual, ca ar fi a "n" oara in care cer un ragaz sa-mi repar greseala. Aceeasi greseala in circumstante diferite. Aceeasi greseala pe care am promis sau am incercat sa promit ca n-o mai fac. Pana si eu m`am saturat de asta.
Am remarcat si ca nu-i atat de simpla practica replicii "Pai, schimba asta, ce-astepti?", nu atat de simpla cum credeam candva. Nu-mi explic de ce.

Devin involuntar persoana a extremelor uneori si am momente in care urasc din rasputeri asta. Vorbesc prea mult sau nu vorbesc deloc, sufoc sau dau cu flit, gandesc mult prea mult sau fac totul din instinct. Si asta inca nu-i nimic, dar...

Am mai zis si ca ma obisnuisem sa obtin tot ce voiam? Eh, m-am lovit de usa incercand sa o redeschid, de la un timp. Cu tine. Am fost convinsa, un timp, metaforic, ca reusesc sa vindec un om cat ai bate din palme dupa ce l-am omorat cel putin pe jumatate. M-ai trezit la realitate si mi-ai blocat usa dinadins, razand amar din spatele ei. Poate n-ai vrea sa faci asta, dar merit uneori. Uite, recunosc asta.
Nu e ca si cum TU vei ajunge vreodata sa citesti ce aberez eu acum. Primul lucru care mi-ar trece prin minte acum, ca lector, ar fi "Atunci de ce dracului postezi in modul asta? Cu ce scop?"
In afara de simt liric? Ca sa nu ajung intr-una din extremele precizate anterior. Pentru ca uneori mi-e teama sa spun ceva gandit prea mult si intors pe toate partile de 70 de ori, stiind ca-i pierd noima si...gresesc. De-asta am ajuns sa las furculita din mana, sa ies (aproape) plina de spuma din cada sau sa-mi stric somnul din timpul noptii "doar pentru ca" m-a trasnit o idee, o replica, o incheiere si trebuie s-o scriu. Pentru ca daca am amanat n-am ajuns niciodata la finalul potrivit.
Adica poate, doar poate, o sa citesti totusi odata asta in forma autentica.
Asta inseamna ca totusi planific? Brrrr.

In fine, am inceput sa scriu pentru alta idee. Inca mai vreau ocazia sa-mi repar gafa. Nu pot sa stau cu mainile-n san si sa astept, sa "suport si consecintele". Pot sa le suport, ok, dar nu vreau, pentru ca asta ar insemna sa accept si sa nu fac nimic.
Si, de altfel, am facut asta o vreme. Dupa ce am ranit persoane care poate au tinut cel mai mult la mine in trecut. Finalul? Si-au impus sa nu le mai pese. Si nu i-am oprit.
Nu, nu e vorba despre ei acum, e vorba despre noi... Insa, cum se zice, din greseli se invata. N-am lectia completa, am invatat doar o parte, corect, lasa-ma s-o termin, atunci, o sa incerc pana n-o sa mai pot, ajuta-ma s-o termin...

In prim-plan sunt fericita, ma, chiar sunt... Suntem... Nu pot sa-mi permit sa stric asta asa.